Pentru noi totul a început cu un mic gest: o privire. Ochiul - fereastra sufletului, căutând cu dor stăruitor cerul senin și albastru ce-l scruta îndelung odată, se oprește un timp din grija vieții și privește din cămara goală și dezolantă a lumii înspre afară, pe fereastră. Şi vede în fereastra către cer, crucea! Crucea din fereastră! Iată brațele ei întinse în lungul și latul azurului, cum străjuiesc și pecetluiesc calea către înaltul de lumină, cu o tainică chemare...

        Mai întâi am întâlnit Crucea din fereastră. Apoi privirea încredințată și atrasă, și-a urmat glasul lăuntric petrecând dincolo de ea. Un pas și încă un pas, întâlnind iarăși și iarăși Crucea. Străjuind la hotarul neamului românesc. Sau la cotitură, îndrumând tainic pașii drumețului. Pe zidul de la miazăzi, binecuvântând pe rând începutul bun al dimineții, apoi odihna binemeritată de la apusul soarelui. În Biserică, aducând binecuvântarea Domnului peste obștea creștină adunată spre închinare. Purtată cu evlavie la pieptul creștinului, ca gest de mărturisire a unui crez, spre ocrotire, sau cel mai frumos uneori: doar din iubire pentru El.

        O, lucru drag și sfânt! Stâlp de lemn lucrat precum meșterii de odinioară! Privești către el și te afli iarăși în sine odihnind în firescul mult tânjit, te întorci acasă la tine cel ce erai rătăcind. Îți deschide iarăși calea către lăuntric. Acolo unde te așteaptă odihna unei inimi încă bătând în piept precum altădată pe aceste meleaguri de poveste. Unde încep a se auzi din străfundurile inimii glasuri de flăcăi hăulind peste dealuri, sau fluierul doinind duios peste lâna vălurindă scăldată în pârgul soarelui. De unde încep a se ivi zâne încununate ce horesc vesel chicotind prin poieni înverzite, fluturi albi zburdând în vârtejuri peste câmpii înfloriți. Țărani cu cămeșe albe suflecate peste brațe ferme și asudate ce cosesc cu râvnă. Căpițele domnesc solemn pe coame. Spre seară, carul cu boi trece către casă. Toaca începe a bate. Lumină lină a Sfintei Slave! Duhul odihnește din razele de amurg ale unei Împărății ceresti. Lumini plăpânde încep a se aprinde în felinare pe la ferestre iar greierii pornesc Domnului cântare. Mare ești Doamne și minunat e lucrul mâinilor Tale!

        Crucea românească. Câtă tradiție, ce chintesență, ce dar! Câtă perseverență a neamului peste atâtea veacuri de istorie. Suferința și bucuria, înălțarea și agonia, deznădejdea și împlinirea, pe toate crucea le-a văzut, le-a adunat și le-a purtat în ea, devenind o mărturie ce stă cu demnitate și verticalitate în cartea existenței.

        Și iată omul contemporan, o întâlnește. Pentru el, e o călătorie către trecutul în care sinele se rezidește, se reface, se luminează, se bucură. O întâlnire ce uneori îl oprește din plină accelerație postmodernă. Îl coboară din fluxul informațional, părăsește tunelul cotidian. Ignoră targeturile corporatiste și personale, își abandonează ambițiile și realizările vieții. Şterge cu buretele datorii și ipoteci. Lasă voios totul norului cenușiu din urma sa.  Căci privind stăruitor către Cruce începe a auzi înăuntru șoptind blând o întrebare: "Dar tu ? ... Tu cine ești?".

       
         Hristos a înviat!